Arhitectura peisagistica - partea 3

EVUL MEDIU, RENASTEREA, BAROCUL

In Europa medievala, ravasita de invazii si razboaie fara sfarsit, gradinile erau in general mici si inchise intre zidurile manastirilor si castelelor , pentru a fi protejate.

La Manastirea elvetiana St Gall gradina de mari dimensiuni era impartita in patru zone, pentru plante medicinale, legume, fructe si flori. Gradinile majoritatii manastirilor erau inconjurate de ziduri groase si aveau o fantana in centru, o idee care ar putea fi inspirata de modelul persan, intregul design avand rolul de a predispune la meditatie si rugaciune.  Castelele aveau o gradina de plante medicinale sau legume, o gradina ornamentala destinata exclusiv nobilului si familiei acestuia si o arie intinsa si verde, unde se strangea intreaga curte pentru petreceri.

 

In timpul Renasterii in Italia conditiile au devenit mai linistite si mai pasnice, castelele razboinice au fost treptat inlocuite de vile, ale caror terenuri erau aranjate in stil roman. Arhitectul casei se ocupa si de gradina, pentru a realiza un ansamblu armonios. Planul simetric si clasic al locuintei era repetat si la nivelul gradinii, care respecta in detaliu aceleasi reguli de scala si amplasament. Amenajata in jurul unei axe centrale, gradina avea alei de dimensiuni diverse, spatii deschise, trepte care duceau de la o terasa la alta, oferind vizitatorului perspective impresionante. Cu laturi si chiparos intunecat si garduri vii atent taiate, flori plantate pentru a alcatui figuri geometrice, balustrade din piatra, fantani si sculpturi, aceste gradini erau adevarate opere de arta. In secolul XV cele mai importante erau cele ale familiilor Medici, Palmieri si La Pietra din Florenta. Vilele tot mai complexe din secolul urmator, printre care se numarau Villa Lante din Bagnaia si Villa Farnese din Caprarola, ambele proiectate de Giacomo da Vignola. Alte vile celebre si admirate in epoca erau Villa Madama si Villa Medici din Roma si Villa d'Este in Tivoli.

Dar nici restul Europei nu ramasese indiferenta in fata acestei noi mode, replici ale gradinilor italiene putand fi intalnite in toata partea occidentala. In Spania, elementele maure si renascentiste se combinau in gradinile din Sevilla. Cele olandeze, cuprinse intre ziduri groase din caramida, ieseau in evidenta prin designul geometric strict. In Franta marile castele de pe Valea Loairei, precum Chambord sau Chenonceaux, aveau gradini numite parterres, si parcuri cu foarte multi copaci, adevarate paduri in miniatura destinate distractiei nobilimii.

Din secolul XVII Franta a depasit Italia ca principala influenta in arhitectura peisagistica si de gradina. Vastul si ambitiosul program de constructii proiectat de Ludovic XIV includea kilometri de gradini aranjate simetric, care, la fel ca si arhitectura din acea perioada, trebuiau sa dea iluzia unei grandori fara limite. A fost numit chiar si un director al gradinilor regale, in persoana lui Andre Le Notre, care a realizat la Versailles o serie de parterres de mari dimensiuni, care privite de la mare inaltime formau un perfect ansamblu geometric. Dup acestea au fost amenajate pajisti si portiuni de plante marunte, care duceau la padurile din jurul domeniului. Intreaga suprafata era intersectata de o retea perfect calculata de alei, marginite cu arbori si tufisuri, infrumusetate de fantani, pavilioane si grupuri statuare. Versailles si minunatele sale gradini au devenit un simbol si o norma de respectat si imitat pentru toti conducatorii ambitiosi, care s-au grabit si construiasca gradini similare in zeci de regate si principate din intreaga Europa.