Arhitectura peisagistica - partea 4
PERIOADA ROMANTICA
La sfarsitul secolului XVIII, pe fondul aparitiei si influentei curentului romantic, care punea accent pe farmecul naturii salbatice, trecut si exotic, arhitectura peisagistica a suferit schimbari majore, care au fost pentru prima data puse in practica in Anglia. In locul formalismului lui Le Notre noii arhitecti au preferat un stil nou, romantic, care imita in loc de a modifica natura. Unul dintre primii si cei mai importanti reprezentanti ai noului curent a fost Capability Brown, care a inlocuit deja clasicele parterres, cu florile arnajate simetric si aleile drepte cu alei ondulate, mici dealuri, rauri si poduri, specii de flori si arbusti sau arbori plantate aparent la intamplare, pentru a crea efectul de salbaticie. Arhitectul Humphry Repton a modificat la randul sau acest stil, considerand ca o casa frumoasa trebuie sa aiba o gradina pe masura, in care plantele sa fie aranjate astfel incat trecerea de la formal la salbatic si natural sa se realizeze pe nesimtite, totul pe un fundal cat mai viu si autentic. Aceste gradini englezesti incorporau si asa-numitele follies , false ruine medievale si temple romane, idee inspirata de tablourile lui Claude Lorrain. Influenta asiatica a fost si ea importanta, in gradinile britanice aparand pavilioane si alte elemente exotice.
Stilul romantic englez s-a raspandit foarte repede in intreaga Europa, fiind adoptat de mai multe tari si ajungand chiar in Franta. In timpul regimului lui Napoleon acest stil a fost folosit de inginerul Jean Charles Adolphe Alphandin, care l-a folosit in proiectarea marilor parcuri din Paris, un adevarat succes international pentru arhitectura peisagistica. Stilul romantic a fost primit cu entuziasm si in Germania sau Austria, unde Hermann von Pückler-Muskau a proiectat un parc in apropierea resedintei sale de la Berlin. Stilul romantic a fost introdus in America de Nord de catre Thomas Jefferson la Monticello, proprietatea sa din Virginia, dar cel mai important exemplu ramane celebrul Central Park din New York, proiectat in 1857 de Frederick Law Olmsted si Calvert Vaux. A fost prima realizare de arhitectura peisagistica in SUA. Succesul a fost atat de mare, atat ca afacere municipala cat si ca opera de arta arhitecturala incat din 1870 in SUA au aparut mai multe parcuri publice, multe proiectate tot de cuplul Olmsted-Vaux. Noua profesie, distincta de arhitectura si horticultura, a fost in buna parte lansata de succesul celor doi si foarte repede a inceput sa castige tot mai multi admiratori.
SECOLUL XX
Arhitectura primei jumatati a secolului XX a incercat sa realizeze o integrare a locuintei in mediul inconjurator, cum au facut Sven Markelius in Suedia, Alvar Aalto in Finlanda sau Frank Lloyd Wright in SUA. In regiunile cu un climat bland, precum California, o gradina era de obicei o extensie a locuintei. Criza economica mondiala din perioada interbelica a facut ca proiectele particulare sa cada in desuetudine, fiind preferate si accesibile proiectele de anvergura, in care arhitectii peisagisti si designerii lucrau pentru intreaga comunitate, de multe ori aceste proiecte fiind nationale. Cresterea costului materialelor si a mainii de lucru din perioada postbelica a facut ca astfel de proiecte sa scada ca numar, fiind alese doar cele cu adevarat deosebite, in special in Europa si Asia, unde orase intregi trebuiau reconstruite adesea in zone restranse, care nu permiteau o densitate redusa a populatiei. In Anglia, spre exemplu, constructia unor noi orase a trebuit realizata pastrandu-se zonele libere ramase, pentru a le transforma in zone verzi sau a le pastra in stare naturala. In Canada si SUA, unde teritoriul era mult mai vast, arhitectii nu au fost constransi de considerente de spatiu, ci de necesitatea unei zone naturale, verzi, in jurul sau in interiorul oraselor.
