Tehnica vitraliului

Vitraliul este perceput ca fiind sticla trasa manual, colorata in masa si arta de a o folosi pentru a crea o separatie a spatiilor cu o utilitate subliniata de frumos. Aparitia acestui mestesug este strans legata de construirea bisericilor si se situeaza in jurul sec. al X-lea. Tehnica vitraliului, in linii mari neschimbata pana in zilele noastre, a fost descrisa de calugarul Teophilus in jurul anului 1100.

Reprezentat in special in stilul gotic, care l-a folosit la o scara nemaintalnita pana atunci, vitraliul a fost popularizat pana in sec. al XVIII-lea, cand isi pierde notorietatea, fiind reinviat un secol mai tarziu, de catre Charles Winston si de catre arhitectul A.W.N. Pugin. Dupa momentul Bolton, cand cei doi frati emigranti purtand acest nume, au introdus vitraliul in decorarea locuintelor si au deschis primul atelier din America, anvergura sticlei colorate s-a ridicat la nivel naþional. In anul 1879 John LaFarge a creat si brevetat sticla opalescenta, iar Luois Confort Tiffany a popularizat produsul, folosind ca tehnici: taieturile puternice, complicate si dispunerea sticlei in mai multe straturi. Mai mult decat atat, Tiffany inlocuieste plumbul cu folia de cupru, ceea ce ii permite sa foloseasca vitraliul si pentru crearea de abajururi. Dupa perioada celui de-al doilea lea razboi mondial, vitraliul cunoaste un puternic declin, moderat de aparitia unui grup de artisti care folosesc tehnica de prelucrare a sticlei in pictura abstracta a sec. al XX-lea.

Tehnica de realizare a vitraliului presupune crearea unei machete colorate la scara, pe care se numeroteaza fiecare piesa ce urmeaza sa compuna viitorul tablou. Pe un calc se marcheaza culorile, ca si locurile unde se va interveni cu baghetele de plumb ce sustin piesele de sticla. Se taie apoi sticla pe geometria desenului, se picteaza si se fixeaza prin foc culoarea. Fiecare piesa a ansamblului colorat ce va forma vitraliul se "prinde" intre baghetele de plumb. Tehnica este folosita inca de unii artizani, prezentand avantajul autenticitatii.

Metodele si materialele folosite la momentul actual sunt metamorfozate, reinventate sau doar usor variate, tinandu-se cont de echilibrarea aspectelor ornamentale cu nevoia de a obtine un spor de confort si rezistenta in acord cu exigentele moderne. Inovatiile in domeniu propun integrarea unor noi materiale in cadrul vechii tehnici de realizare (de ex. sticla fatetata), modificarea modalitatii de creare (folosirea matritelor din beton) sau chiar metamorfozarea radicala a procesului de lucru. Metoda laminarii la rece a unor filme aplicabile pe suport de sticla, oglinda sau suprafata acrilica este una dintre propunerile moderne de lucru. Decupate in forma dorita, filmele prezinta o paleta cromatica si texturala imaginativa, din imbinarea acestora putand rezulta virtual o infinitate de modele.

Noua tehnica prezentata prezinta numeroase avantaje: rezistenta termica si la socuri mecanice; intretinere usoara; durata de viata nelimitata, integrarea in ancadramente termoizolante si pretul mai scazut.

Pana nu demult vitraliul parea compatibil cu spatiile amenajate pretentios sau cu cele realizate in nostalgia trecutului nobiliar, insa, treptat, gratie noilor tehnici aplicate si a varietatii modelelor (decoruri art deco, abstracte, cubiste, romantice etc.) acesta poate fi valorificat in orice interior, de la cele clasice la cele moderne.

Destinatiile decorative sunt diverse: de la impodobirea lampilor sau a ramelor de oglinda la realizarea tabliilor de masa. Vitraliul poate aparea la granita interior exterior (ferestre, usi de intrare, verande, vitraje terase, decupaje decorative in zid), dar si la interior, in contexte cl asice sau dintre cele mai neasteptate (panouri delimitatoare intre spatii, luminatoare, insertii decorative la nivelul tavanului sau  al podelei, ca textura de finisaje pentru dulapuri si dressing-uri, decupaje, de-a lungul casei scarii sau balustrade pentru scara interioara, cabine de dus etc.) 

Sursa: Revista Domus