Covoare si scoarte romanesti

Popoarele nomade ale Asiei Centrale au fost primele care au tesut covoare pentru a feri locuintele lor - corturile - de intemperii si a atenua efectele diferentelor de temperatura ale climatului continental.

Trecerea la o viata sedentara a determinat dezvoltarea unor preocupari artistice, covorul devenind un important element decorativ. Incepand, in special, din a 2-a jumatate a secolului XIX, ca urmare a cererilor tot mai mari pe pietele Europei si Americii, arta covoarelor orientale a iesit din vechiul cerc strict casnic si a devenit o industrie importanta.
 
Dezvoltata si imbunatatita continuu, arta teserii ''cu noduri'' a atins in Orient o perfectiune atat de mare, incat astazi, covoarele orientale se impun in orice parte a lumii prin armonia desavarsita si nuantele subtile ale culorilor.
 
Motivele dominante sunt cele linistite, geometrice (simbolizand cele patru elemente principale ale naturii: soarele, pamantul, apa si aerul) pentru covoarele sin Asia Centrala, cele florale (reprezentari cat mai aproape de natural) pentru covoarele persane, si cele figurative pentru covoarele indiene si cele din Extremul Orient.
 
Covoarele caucaziene sunt decorate, de obicei, cu motive geometrice, iar cele florale sau animale sunt stilizate la maximum. Amintim dintre ele covoarele din Sirvan (1500-3000 noduri pe dm patrat), Karabagh, Kazah.
 
Covoarele din Orientul Mijlociu sunt caracterizate printr-o imbinare reusita de culori a fondului rosu inchis cu motivele ornamentale de nuante rosu inchis si bleumarin. Confectionate din lana de calitate superioara cu un pronuntat luciu manual, ele sunt tesute foarte des. Se remarca covoarele indiene cu motive figurative si cele de tip Kerman, Kesan, Tebriz, Ispahan (lucrate foarte fin si avand 3000-4000 noduri pe dm partat), Meset. Urzeala si batatura la aceste covoare sunt executate din bumbac, iar plusul din cea mai fina lana de oaie.
 
Dintre covoarele din Extremul Orient, se remarca in mod special covoarele chinezesti, care formeaza o grupa aparte, stilul lor deosebindu-se fundamental de stilul covoarelor din alte tari. Caracteristica principala a acestor covoare consta in impresia de relief pe care ti-o da modelul, datorita faptului ca marginile dinspre fond ale motivelor sunt taiate mai scurt decat restul, iar culorile au tonuri calde, alaturate in degradeuri reusite.
 
In cadrul covoarelor populare romanesti, tesaturile ocupa o importanta functie decorativa alaturi de un mare numar de obiecte de uz casnic - din lemn, metal sau ceramica. Dezvoltandu-se in paralel cu inflorirea celorlalte genuri de arta populara, tesaturile romanesti, in special cele de lana - scoartele - s-au impus in intreaga lume prin originalitatea si varietatea modelelor (geometrice sau stilizate), prin tonurile calde si luminoase ale culorilor.
 
Inflorirea deosebita a acestui mestesug in secolele XVII - XVIII, parte integranta a artelor decorativece cunosc o inflorire deosebita in timpul lui Brancoveanu si Serban Cantacuzino, este stimulata, in speta, de influenta turceasca in organizarea interiorului. Se dezvolta numeroase ateliere de tesut, in special la manastiri, ramanand notabile pana azi Agapia, Hurez, Varatec.
 
Caracterizata prin anumite particularitati de forma si compozitie ornamentala (latimea mare ofera un spatiu ornamental care favorizeaza o compozitie complexa, organizata pe toata suprafata tesaturii, fiind incadrata, de obicei, de unul sau chiar mai multe chenare), scoarta se inrudeste cu covorul oriental si cu anumite tapiserii occidentala. Lucrate in tesatura gen chilim, scoartele romanesti au, in general, urzeala din fire (lana, canepa, bumbac) mai rare si mai groase, acoperite cu totul de firele (din lana) subtiri ale batelii. Din a doua jumatate a secolului XIX, a inceput sa fie folosita urzeala de bumbac.
 
Scoartele confectionate din lana raman totusi mai frumoase si mai valoroase datorita proprietatilor acesteia - moliciune, elasticitate, luciu, mod special de a prinde culoarea si patina.
 
In ceea ce priveste culoarea, trebuie remarcat, in mod deosebit, procedeul de vopsire cu coloranti vegetali obtinuti din ierburi si radacini - procedeu de o valoare artistica cu totul deosebita prin frumusetea si subtilitatea tonurilor, prin diversitatea coloritului, prin armonia ansamblurilor cromatice, prin patina pe care o capata cu timpul (procedeul se mai foloseste si azi, la scara restransa). Culoarea rosie se obtine din radacina plantei dron, bleumarinul si albastrul din boabe de soc, galbenul din sofran, cafeniul din cojile exterioare ale nucilor coapte, cremul din radacina de matura, iar negrul, de obicei, din scoarta de arin. La sfarsitul si inceputul secolului XX si inceputul secolului XX se introduc pe scara larga colorantii chimici.
 
Scoarta romaneasca s-a dezvoltat pe doua linii ornamentale principale: pe de o parte, pe linia unui sistem geometric unitar, intalnit din Oltenia pana in Maramures pe de alta parte, pe linia ornamentuluivegetal, a motivelor figurale si a celor simbolice, cu o raspandire mai limitata (si de obicei integrate la ansambluri dominante de motive geometrice).

Interpretarile variate ale motivelor determina particularitatile de stil ale fiecarei regiuni concretizate in expresii plastice proprii.
 
Scoarta olteneasca se impune, in primul rand, prin motivul vegetal. De obicei, campul si chenarul scoartei oltenesti sunt acoperite cu buchete si ramuri cu frunze si flori (margaritare, lalele) dispuse orizontal, in randuri dese. Compozitia ornamentala este dezvoltata prin folosirea unor motive figurale (animale si oameni), integrate compozitiei vegetale. Motivele antropomorfe - figuri de femei adesea in miscare - prinse in hora, sau diverse personaje, apar, uneori, ca fiind componentele unor veritabile mici scene. Coloritul scoartei oltenesti este nuantat si rafinat. Campurile, de obicei colorate in bleumarin, visiniu, azuriu, verde, cafeniu se remarca prin stralucirea lor inegalabila.
 
Scoarta munteneasca dezvolta mai ales un desen geometric, avand ca motiv principal rombul concentric cu margini dintate, crenelate sau in trepte, prelucrate in diferite variante. Bogata policromie a culorilor care acorda bleumarinul cu roz sau cu visiniu, negrul cu rosul, brunul cu galben indulceste severitatea motivului riguros geometric.
 
Scoarta moldoveneasca se remarca printr-o forma specifica (mai mult lunga decat lata, prin tesatura mai deasa si prin varietatea motivelor. Ea a dezvoltat atat decorul geometric, cat si decorul vegetal caracteristic, ce stilizeaza vechile motive simbolice ale pomului vietii si ale vasului cu flori. Dintre motivele figurale, cel mai frecvent folosit este pasarea, legata, de obicei, de pomul vietii. De o surprinzatoare modernitate, creata prin stilizarea unghiulara a motivelor, scoarta moldoveneasca se remarca si prin originalitatea culorilor (azuriu, galben, trandafiriu, brun si verde).
 
Scoarta maramureseana este de dimensiuni mai mici. Mai aspra, mai rustica, nu are nici finetea tesaturii sau a materialului, nici somptuozitatea  scoartei oltenesti sau moldovenesti, dar acorda perfect tehnica mai rudimentara cu forta compozitiei artistice. Motivul geometric, dezvoltat prin excelenta, capata o expresivitate deosebita prin ritmul in care alterneaza, ritm accentuat de coloritul caracteristic, in tonuri vegetale de brun, albastru inchis, verde, galben - la cele mai vechi evoluand spre o cromatica mai bogata si mai calda (visiniu, rosu, verde, galben, violet, caramiziu). Motivul figural apare in cateva realizari caracteristice: hora, calaretul, femeia care toarce mergand calare, cerbul, asociate in permanenta cu imaginea stilizata a bradului.