Istoria mobilei - partea 4

Mobilierul baroc

Stilul baroc este evident in mobilierul de sfarsit de secol XVII, la decenii dupa ce arhitectii italieni Gianlorenzo Bernini si Francesco Borromini adusesera la Roma noile lor idei. In prima parte a secolului noul curent a influentat mai curand suprafetele decat formele. In ultimele decenii insa au avut loc mai multe schimbari in designul mobilei : folosirea cariatidelor pentru mobilierul de dimensiuni mai mari si sculptarea picioarelor pieselor in forma de suluri sau de spirale, diferente importante fata de modelele renascentiste. La sfarsitul perioadei partea frontala a dulapurilor si scrinurilor a inceput sa fie decorata cu forme curbe in relief, reflectand noua arhitectura baroca. Scaunele au inceput la randul lor sa fie bogat sculptate, cu spatare mari si inalte, de regula tapitate sau impodobite cu mici sculpturi.

Mobilierul barocului francez   

Cele mai elegante si elaborate piese au fost cele realizate pentru curtea regelui Ludovic XIV. Artizanul Andre Charles Boulle a creat forme neobisnuite si le-a ornat cu incrustatii care combinau metale (argint, bronz, plumb), carapacea de broasca testoasa si abanosul in modele care erau alaturari pline de imaginatie si frumusete ale motivelor clasice. Multe dintre creatiile sale sunt tributare ca inspiratie vechilor fresce romane.

Mobilierul din Anglia si America

Daca in alte state schimbarile au limitat folosirea poleielii in industria mobilierului in favoarea descoperirii si impunerii de forme noi, in Anglia aceasta influenta s-a facut simtita mai ales prin folosirea libera a incrustatiilor. In America de nord inca mai era in schimb la moda stilul renascentist. Mestesugarii americani utilizau ca surse de inspiratie in special modele britanice pentru a crea in final stilul Pilgrim, cu piese din stejar, carora li se dadea culoarea lemnului de nuc cu ajutorul finisajelor.

Mobilierul Rococo

Barocul a ramas popular in multe tari pana spre 1730, cand gusturile si implicit moda au inceput sa se schimbe, mai intai in Paris si apoi in restul tarilor occidentale. Noul stil, cunoscut sub numele de rococo, cerea o mai mare atentie delicata cu privire la scala obiectelor si o legatura mai stransa intre persoana si mobila pe care o foloseste. Ornamentele arhitecturale erau mai putin relevante, iar piesele care decorau interioarele pariziene erau construite si alese pentru a se potrivi cu oamenii mai curand decat cu incaperile.

Mobilierul Rococo francez

Producatorii francezi s-au dovedit din nou invingatorii in aceasta industrie, piesele si seriile realizate de ei fiind cele mai elegante si cele mai reusite, cautate nu doar in tara, ci si de pasionatii din strainatate. Rococo si-a inceput ascensiunea in timpul domniei lui Ludovic XIV si a ajuns la apogeu in timpul lui Ludovic XV.     Versiunea franceza a stilului include modele ambitioase, realizate cu o varietate impresionanta de materiale, pentru crearea carora era nevoie de multa indemnanare si multa pasiune din partea mestesugarilor.

 

  Principala caracteristica erau liniile si formele complexe si sinuase care pareau a se curba in toate directiile. Modelele de decoratii erau incastrate in straturi de furnir, care, la randul lor erau incadrate de bronz poleit, care sublinia picioarele mobilelor, marginile si partea din fata a sertarelor. Picioarele drepte au fost inlocuite de cele inspirate de formele animalelor, intr-o varietate de forme curbate.

Mobilierul rococo in Anglia  

In Anglia stilul rococo nu s-a bucurat de acelasi succes ca in alte tari, fiind mai putin folosit si nu tot atat de liber. Se foloseau foarte putin incrustatiile pentru ca mestesugarii preferau sa foloseasca pentru ornamentare furniruri din mahon si nuc, care erau finisate astfel incat granularea materialului sa fie scoasa in evidenta. Designerii englezi si cei inspirati de acestia mai taziu au folosit un element inedit : picioarele mobilelor au fost sculpate in forme curbate, terminate printr-o prin forme aproape sferice, idee preluata de la artizanii chinezi. Designurile franceze inovatoare din 1750 au fost adoptate si modificate de Chippendale in modele bogat sculptate, renuntand la inscrustatii.  Elementul principal scos in evidenta de Chippendale si de cei mai multi artizani englezi era aerul de capriciu, de joaca pe care il avea stilul.

Varietatile chineze si gotice erau incluse in carte ca exemple tipice, subliniindu-se ca realizarea acestora era mai usoara decat a celor franceze.

Intre 1740-1760 designerii englezi au produs putin mobilier si fara inovatii deosebite. Unii dintre ei insa s-au decis sa reproduca modelele impuse in timpul Renasterii italiene de arhitectul Andrea Palladio - stilul Palladian - pe care le-au adaptat secolului XVIII. Mestesugarul William Vile, care a fost angajat de Curtea Regala intre 1750-1760 a realizat si piese de mobilier clasice in afara de cele rococo. In coloniile americane stilul clasic s-a situat la egalitate in topul preferintelor cu cel rococo.

Exceptia de la regula de a continua stilul clasic l-au constituit, atat pentru designerii britanici cat si pentru cei englezi, modelele de scaune. La Londra au fost realizate scaune si fotolii elegante, cu spatarul din lemn si diferite din punct de vedere al constructiei de cele din America. La inceput, spatarul era realizat din scanduri solide ca suport central, intr-un stil care amintea de scaunele chinezesti. Ulterior spatarul a primit diferite forme.

Artizanii americani au ales sa foloseasca tipurile de lemn la fel ca britanicii, acordand o deosebita atentie calitatilor distincte ale acestora. In Europa fabricantii de mobilier au fost mult mai dispusi sa creeze modelele rococo dorite, chiar si acolo unde incrustatiile erau prea scumpe, caz in care totul era inlocuit prin vopsea.