Obiceiul ceaiului in China

Obiceiul ceaiului s-a format in China in timpul dinastiei Tang, defalcat pe trei categorii: pentru oamenii obisnuiti, pentru preotii de la manastire si pentru familiile regale. In vreme ce obiceiurile calugarilor de la manastire au fost introduse ceva mai tarziu in Japonia, unde au devenit religie (Chao Dao), cele ale familiilor regale au inceput sa varieze, in functie de preferintele fiecaruia, de la dinastie la dinastie. In ceea ce priveste ritualul oamenilor obisnuiti, acesta merita mentionat si el, pentru ca a refuzat eticheta, adoptand inima conceptului, ce vorbea drespre relaxare si placere.
Chinezii au inceput sa bea ceai acum 5.000 de ani, si au pastrat obiceiul pentru oaspetii care le intra in casa. Niciodata nu trebuia intrebat daca oaspetele vrea sau nu sa guste o ceasca de ceai. A lasa un oaspete sa astepte in sufragerie, fara sa i se serveasca ceaiul, insemna o umilire grava, ca si un indiciu ca acesta nu este binevenit in acea casa. Iar daca se dorea ca oaspetele sa nu stea foarte mult, atunci stapanul casei solicita membrilor familiei sau servitorilor "sa serveasca ceaiul", ceea ce insemna ca oaspetele va trebui in curand sa-si incheie vizita.

MODALITATI DE A BEA CEAIUL

Bautul ceaiului este una dintre activitatile zilnice ale chinezilor, la fel cum este bautul cafelei pentru europeni. In sudul Chinei lucrurile au mers chiar mai departe, ajungandu-se la a bea "ceaiul de dimineata", "ceaiul de pranz" si "ceaiul de seara". Aceste activitati sunt departe de obiceiul englezilor de a-si bea ceaiul, pentru ca la ele se adauga mancarea, nu in exces, si discutiile cu prietenii, totul transformand acest ritual intr-o activitate sociala extrem de apreciata in zonele dezvoltate ale Chinei.
Chinezii au trei modalitati de a bea si aprecia ceaiul: gustarea, bautul si mancatul. A gusta inseamna a bea cantitati mici de ceai, respectand si admirand calitatea acestuia, gustul si mirosul. A bea inseamna, normal, a utiliza cantitati mari de ceai in fiecare zi, in loc de apa, iar a manca presupune gustarea frunzelor de ceai, pentru a le aprecia calitatea, aroma si prospetimea. De asemenea, ceaiul se foloseste, in unele cazuri, si la prepararea unor feluri de mancare, astfel ca el isi gaseste locul potrivit si la bucatarie, in functie de priceperea bucatarului.
In ceea ce priveste apa, aceasta putea fi cea obisnuita, desi destul de des apa provenea din izvoare limpezi, curate, dupa gustul persoanei care prepara ceaiul.

CASA CEAIULUI

Casa ceaiului, ca parte integranta a culturii ceaiului, a devenit foarte populara in China, mai ales in timpul dinastiei Ming, oferind doritorilor de ceai tot felul de ceaiuri si de obiecte adiacente ritualurilor existente. Nu intamplator, in aceste case au fost jucate si piese de teatru, fie drame, fie teatru scurt, spre deliciul consumatorilor. Spre deosebire de restaurante, casele ceaiului nu serveau niciodata mancare, dar ofereau fructe uscate sau produse din orez. Oamenii discutau, cantau si se relaxau aici, in timp ce chelnerii de pe atunci umblau cu recipiente gigantice sau de dimensiuni mai reduse pentru a-i servi pe meseni. "Tea House", o drama scrisa de Lao She, care s-a sinucis in timpul revolutiei culturale din China, a fost pentru o lunga perioada de timp una dintre cele mai apreciate drame jucate in casele ceaiului, deoarece aceasta reflecta toate aspectele legate de ceai si servirea sa, in perioada dinastiei Qing.