Originile DVD

DVD-ul a devenit deja o prezenta obisnuita in viata de zi cu zi, pe masura ce noutatea s-a stins, capacitatile de stocare - si necesitatile - au crescut, iar preturile pentru discuri, playere si writere au scazut tot mai mult, in timp ce performantele cresc de la o luna la alta.  Acest disc folosit pentru stocarea de date, de la muzica la filme, documente si imagini, isi are inceputurile in primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut, cand mai mult companii importante au realizat ca mai vechiul compact-disc nu mai era suficient. Era necesar un nou format, mai rapid, mai fiabil si mai ales care sa fie cat mai ieftin si care sa necesite schimbari minore ale liniilor de productie. Ceva inspirat de CD, dar mai bun.

Asa ca la inceput s-a dus o adevarata lupta intre marile firme din domeniu. Era un moment propice, dupa ce CD-ul se bucurase de succes mai bine de un deceniu, amenintand serios vinilul si casetele audio, care aveau de altfel sa dispara aproape total peste doar cativa ani. CD-ul fusese marele castigator al anilor '80, devenind un mediu folosit de marile companii, de la casele de discuri la producatorii de software. Doar in SUA fusesera vandte peste 120 de milioane de playere si peste 3 miliarde de discuri.

Lupta pentru noul format a inceput in forta. Philips si Sony au proiectat si prezentat MultiMedia Compact Disc (MMCD), in timp ce formatul rival a fost Super Density disc (SD), sustinut intre altii de Toshiba, Time-Warner, Matsushita Electric, Hitachi, Mitsubishi Electric, Pioneer si altii. Ceea ce parea ca va fi un duel al orgoliilor si o divizare inutila a unei imense piete s-a terminat printr-un acord mediat de presedintele IBM, Lou Gerstner. Nimeni nu mai dorea sa vada o noua versiune a razboiului dintre VHS si Betamax din anii '80, inutil si prea costisitor. Cei de la Philips si Sony au renuntat la MMCD in favoarea formatului propus de rivali, si dupa teste, proiecte, incercari esuate, sume impresionante, s-a ajuns la primul DVD, versiunea 1.5, cu o capacitate uriasa in acel moment de 4.7 GB, peste sperantele multora dintre cei prezenti pe piata, pentru care pana atunci CD-ul fusese suficient. E adevarat ca proiectul initial pentru SD prevedea ca discul sa aiba o capacitate de 5 GB, dar in final s-a adoptat o capacitate mai mica, din varii motive. Noul format trebuia sa fie nu doar foarte rezistent in timp, dar si sa reziste la zgarieturi si uzura, iar noile playere trebuiau sa aiba o buna corectie a erorilor. Mai ales la inceput, aceste deziderate aveau sa ramana simple dorinte, iar pe masura ce piata evolua si apareau noi producatori, au fost lansate noi si noi marci de discuri, unele mai bune, altele mai putin.

Avantajele au fost numeroase si clare inca de la bun inceput. Noul disc putea sa stocheze de sapte ori mai multe date decat un CD, si asta pe o singura fata, pentru ca aveau in scurt timp sa apara si discurile duale, cu capacitate de 8.5 GB. Usor de folosit, mai ales pentru cei obisnuiti deja cu CD-urile, identic din punct de vedere al formatului, era un triumf extraordinar al vremii, aclamat atat de firme si public, cat si de presa de specialitate, si se faceau cele mai optimiste evaluari si pronosticuri. In vara lui 1997 DVD Consortium a fost inlocuit de DVD Forum, deschis tuturor companiilor, si a inceput un nou razboi, cel intre DVD -  si DVD +, fiecare sustinut de jucatori importanti de pe piata.

 Daca in domeniul stocarii de date si al productiilor muzicale, CD-ul inca nu ar fi trebuit inlocuit, in privinta filmelor DVD-ul s-a dovedit optiunea cea mai buna, oferind consumatorului obisnuit filme la o calitate exceptionala, pentru un pret relativ scazut, atat cel al discului, cat si cel al playerului. Imaginea si sunetul ramaneau clare mult timp, fara a se deteriora prin folosirea discului, asa cum se intampla cu benzile magnetice. Chiar daca initial au existat ezitari din partea publicului, iar preturile erau destul de mari, ideea a prins, iar piata de film avea sa fie dominata mai tarziu de DVD, marele invingator in competitie.